Tenorul Marcel Angelescu

Pentru mine a fost unchiul Cornel. Asa i-a spus mama lui – Cornel. Iar noi, toata familia, asa l-am prins.

Pe scena a fost tenorul Marcel Angelescu. Pentru prieteni a fost Marcel sau Mosu’. Pentru mine a fost Motanul Incaltat. Aceasta a fost prima opera in care eu l-am vazut jucand si asa o sa mi-l amintesc mereu.

Dar mi-l amintesc de la toate petrecerile in familie la care nu canta „La multi ani!” – ca „ce e asta?!? toata lumea trebuie sa cante si eu nu ma dau mare aici!”. Mai mult, o incuraja pe bunica mea (care nu are pic de ureche muzicala, dar pic!!!!) sa cante ea – „Stela, zi tu tare! Sentimentul e cel mai important, nu vocea, la cantecul asta!” si bunica-mea baga cu sentiment! (bine, am si povesti cvasi-comice legate de „talentul” ei care a deturnat o cinstita inmormantare cu „vesnica pomenire” – nici popa nu a putut sa-i reziste fara sa bufneasca in ras).

Revenind insa la unchiul meu, trebuie sa recunosc ca l-am privit mereu cu admiratie. Avea o aura de mister. Un barbat frumos, charmant, cu multe cuceriri in portofoliu. Cred ca pe la 3-4 ani eram indragostita de el. Apoi, am mai crescut si m-am indragostit si mai mult de un om cu un simt al umorului iesit din comun, de un om extrem de generos, un om care a transformat ciocolata germana pe care mi-o oferea in fiecare zi in copilarie (avea stocuri de prin turnee) cu bani de buzunar pentru adolescenta cu chef de Club A.

Un om despre care am aflat ca in plina iarna si-a vandut singurul palton ca sa faca rost de bani pentru a cumpara medicamentele care au salvat-o de la o moarte sigura pe cumnata lui – bunica mea. Iar el, toata iarna, a mers in haina de la costum.

Un om care a iubit mult si multe femei! Dar care nu s-a lasat „legat”. Spunea verde in fata ca el nu vrea sa se insoare, el vrea doar sa traiasca si calea sigura de a-l pierde era sa-i ceri sa se aseze la casa lui.

Dar casa lui eram noi: mama lui (pe care a ingrijit-o pana aceasta a murit – el avea atunci 40 de ani), doi frati si sotiile lor, o nepoata (mama mea) si eu – „Copilu”. Si a fost devotat acestei familii.

Dar cel mai devotat a fost vietii! Colegii lui de la Opera ne-au povestit cateva ceasuri (ca doar atat am avut la dispozitie) mii de intamplari haioase cu el. Petreceri, farse pe scena, nopti de poker, turnee.

Si i-a placut mult sa cante. Si a facut-o foarte bine spun cei avizati. Desi pornise spre o cariera preoteasca, a fost nevoit sa o abandoneze. Din nou, cu sinceritate. „Daca ma duc preot la biserica, trebuie sa deschid si o gradinita langa…”.

Ieri i-am spus „La revedere!” si i-am multumit pentru aerul de artist pe care l-a adus in viata mea, a noastra. I-am multumit lui si bunicului meu pentru ca m-au invatat sa spun ceea ce gandesc, m-au invatat sa rad si sa glumesc si m-au invatat Poker la 4 ani, satuli sa joace cu copilu’ Septica si Tabinet.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: